Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: October 2011

Geneza 2:4-17 – Crearea omului

Geneza 2:4-17 – Crearea omului

2:4-6. Prolog. Locul omului în univers

În Geneza, formula care deschide acest pasaj („aceasta este istoria – genealogia”) apare de 10 ori (2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:27; 25:12; 25:19; 36:1, 19; 37:2) şi joacă rolul de a demarca o altă secţiune a cărţii. Cu versetul 2:4 se începe un nou capitol în prezentarea istoriei începuturilor. Indiferent dacă este o istorie dintr-o altă sursă sau nu, este clar că intenţia autorului este să prezinte o sinteză cu privire la istoria facerii omului, dar cu detalii specifice rezervate acestei secţiuni.

Versetele 5 şi 6 anunţă evenimentele preliminare facerii omului şi arată contextul în care acesta a fost plasat pe pământ. Lipsa oricărui arbust şi a ierbii sunt explicate de text prin două motive: factorul natural – circulaţia apei în natură; factorul exogen – munca, lipsa prezenţei omului care să cultive pământul. Versetul 6 este dificil de interpretat, pentru că termenul utilizat pentru sursa de apă poate fi tradus fie cu abur, fie cu izvor. Cert este că textul vorbeşte despre o sursă de apă din pământ sau chiar ideea inundării terenului de către un râu. Această explicaţie nu arată neapărat o insuficienţă în creaţie, ci mai degrabă indică o sursă, un potenţial pe care omul îl poate explora. Central în text până aici este mesajul că, fără prezenţa omului, pământul suferă o lipsă care să îi dezvolte propria iconomie. Cu alte cuvinte, textul Scripturii anunţă în termenii simpli ai epocii, termeni agricoli şi naturali, faptul că pământul şi cerurile au fost create nu numai ca să permită viaţa omului, ci să aibă omul drept element central al universului. Prezenţa omului nu este una pasivă, ci una activă, determinantă pentru viaţa lumii create, pentru dinamica şi împlinirea ei.

2:7. Facerea omului

Acest verset este relativ simplu. El exprimă o acţiune în care actorul principal este Dumnezeu. Câţiva termeni reţin atenţia în acest pasaj: „a modelat”, „suflare de viaţă” şi „suflet viu”. Termenul „modelare” ne prezintă un tablou în care Dumnezeu apare în ipostaza unui meşter care îşi foloseşte iscusinţa (Ps. 94:9, Ps. 139:14-16) asupra unui material existent (praf, ţărână), dar şi suveranitatea asupra propriei opere (Isa. 29:16: Ier. 18:4). Ideea de modelare transmite pe cea de implicare, pasiune, geniu creator, dar şi pe cea de formă, estetic, dimensiune.

Termenul „suflare de viaţă” nu are la bază grecescul pneuma, dar este acelaşi cu cel utilizat în Fapte 2:2, care este tradus cu vânt şi se referă la evenimentul Cincizecimii. Este clar că termenul arată spre Dumnezeu ca sursă a vieţii, iar omul este cel care o primeşte, deci nu o are în sine şi prin sine. Există o diferenţă între textul masoretic, care foloseşte expresia „i-a suflat în nări”, şi textul septuagintei, care foloseşte expresia „i-a suflat în faţă”. În ambele cazuri însă, ideea aceasta a suflării este uşor de corelat cu pasajele din Iov 32:8 şi Ioan 20:22 şi arată intimitatea relaţiei omului cu Dumnezeu, capacitatea omului de a răspunde, de a se îndrepta către faţa lui Dumnezeu. În plus, imaginea transmite că viaţa omului vine tocmai din această orientare faţă către faţă. În VT, suflarea de viaţă reprezintă acţiunea personală a lui Dumnezeu care pune în om ceva care îl face să fie diferit de animale, cu toate că şi ele au suflare de viaţă. În special, este vorba despre înţelepciune.

Prin cel de-al treilea termen, nefeş (ψυχὴν ζῶσαν – suflet viu, persoană), accentul textului cade pe unitatea indestructibilă a fiinţei umane şi nu lasă loc speculaţiilor cu privire la identificarea unor componente ale omului. Acţiunea în sine, care arată un proces al creării omului, nu indică construirea unor componente, ci natura compusă a omului şi originea sa. Omul este din pământ ca toate celelalte fiinţe vii (plante şi animale), deci este parte a creaţiei, dar în acelaşi timp este diferit de ele pentru că a primit ceva de la Dumnezeu, ca să fie astfel o fiinţă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

2:8-14. Paradisul terestru. Destinul omului

Numele Eden (care vine de la „desfătare”, „plăcere” sau de la un termen sumerian care înseamnă „câmpie”) este numele unui loc unde Dumnezeu a sădit o grădină (paradeisos, în gr.) pentru om. Rolul acestei grădini este să fie un model şi o provocare pentru ceea ce el va avea de făcut: să umple pământul şi să-l stăpânească (Gen. 1:28). Plasarea grădinii în Răsărit trimite la o coordonată geografică şi la existenţa reală a grădinii, fără să fie vorba de apelul la un mit sau la o legendă. Grădina este o parte a regiunii Eden, prezentată în text destul de analitic în v. 10-14 cu referire la cele patru braţe ale râului care traversează zona. Aceste detalii au incitat specialiştii să identifice locul Edenului (Armenia, Irak, Turcia?). Dacă numele a două braţe sunt cunoscute şi azi (Tigru şi Eufrat), pentru celelalte sunt suficiente variante şi probleme de identificare. Oricum, regiunea dintre Tigru şi Eufrat este leagănul vechilor civilizaţii: Sumer, Ninive, Babilon. Dincolo de localizarea geografică, textul insistă asupra potenţialului şi a bogăţiei acestei regiuni pe care omul este chemat să o exploreze: pietre preţioase, aur, apă.

Versetul 9 este dificil de interpretat. Pe lângă ideea generală a sursei de hrană în copacii din grădină şi a afectului plăcerii, vederii şi consumării hranei, apare tema a doi copaci speciali, tipologici. Ideea este doar enunţată aici, pentru a fi reluată în v. 15-17. Înainte de a fi date explicaţii cu privire la cei doi pomi, textul insistă pe rolul sau menirea omului în grădină. Doi termeni reţin atenţia: „să lucreze” (să fie activ, să cultive, să împlinească) şi „să păzească” (supravegheze, vegheze realizarea unui proces, păzească împotriva, păstreze condiţiile). Prin bogăţia semantică a termenilor putem considera o viziune mai largă care să arate menirea sau destinul omului. Grădina este un potenţial de explorat, este locul unde omul este chemat să se exprime, să fie activ, dar cu discernământ, ţinînd cont de raţiunea de a fi şi de destinul lucrurilor create.

Interpretarea sensului celor doi pomi se poate face numai în relaţie cu menirea omului, aşa cum a fost exprimată simplu şi în termeni agrari în v. 15. Este important de precizat că în v. 16 este prima dată când apare numele Adam ca nume propriu, iar până aici apare doar formula generică „omul”, care are la bază acelaşi cuvânt cu Adam. Această personalizare este importantă pentru că este cadrul în care Dumnezeu i se adresează omului cu o poruncă sau un sfat, o îndrumare (aşa cum comentează Filon şi Ioan Gură de Aur). Sfatul lui Dumnezeu este foarte clar: omul poate mânca din orice pom, cu excepţia pomului cunoaşterii binelui şi răului. Pentru cazul în care omul va mânca din acest pom, rezultatul va fi moartea. Câteva observaţii legate de text şi de simbolistica folosită nu pot fi trecute cu vederea: omului nu i se spune nimic despre consumarea fructelor din pomul vieţii; nu există o construcţie antitetică între cei doi pomi, ci între primul şi rezultatul consumării celui de-al doilea: viaţă – moarte; ideea de viaţă şi de moarte este legată de hrană, pe de o parte, şi de ascultarea de sfatul divin, pe de altă parte; primul pom are valenţe pozitive, al doilea negative.

În literatura de specialitate s-au încercat mai multe explicaţii pentru semnificaţia celor doi pomi. Este clar că avem de a face cu o metaforă antică. Pomul este asociat cu viaţa, totalitatea şi are valenţe eshatologice. Expresia „pom de viaţă” apare în Cartea proverbelor cu sensul de sursă de viaţă sau sursă care aduce împlinirea. În textele apocaliptice apare ca simbol al vieţii la sfârşitul lumii, iar din el vor mânca toţi oamenii ca să trăiască veşnic. Al doilea pom este mai greu de interpretat. Este pomul discernământului moral şi estetic, al liberului arbitru, al omniscienţei (binele şi răul formează totalitatea), al înţelepciunii? Oricare variantă are de răspuns la întrebarea de ce este interzis omului acest pom sau de ce Dumnezeu îl anunţă pe om despre consecinţele gustării din el? Este el parte a creaţiei lui Dumnezeu ca să îl încerce pe om? Este un accident, o apariţie neprevăzută, un intrus în planul divin de care Adam este făcut conştient? Este ceva rezervat doar lui Dumnezeu, însă la care omul poate totuşi aspira? Dacă da, de ce să fie nocivă această aspiraţie? Îşi poate omul depăşi condiţia?

În esenţă, tabloul cu cei doi pomi sugerează ideea unei alternative despre care Dumnezeu îl anunţă pe om şi că această alternativă face parte din realitatea creată, este constitutivă ei. Viziunea sacramentală asupra pomilor este importantă. Nu calitatea în sine a fructelor este importantă, ci actul mâncării lor, conştient de faptul că fiecare deschide spre o altă realitate. Implicit, pomul vieţii este o punte spre viaţa divină, spre eternitate. Dimpotrivă, gustarea din celălalt duce la moarte pentru că nu deschide spre Dumnezeu, nu duce la el. Viziunea profetului Ezechiel asupra stării omului în Eden este una legată de înţelepciune, ca o cunoaştere a realităţii în ansamblul ei, de pe poziţia fiinţei care înţelege lucrurile în dreptatea divină, adică după sensul lor de a fi. Numele celui de-al doilea pom nu exclude ideea că primul nu are de a face cu cunoaşterea, ci de faptul că în cazul celui de-al doilea cunoaşterea este realizată fără Dumnezeu, este participare la rău şi se realizează cu pretenţia de a cunoaşte prin sine. Această cunoaştere duce la moarte pentru că nu este participare la Dumnezeu, care este viaţă, şi nici nu împlineşte destinul omului, ci îl ratează.

Iaşi, 25 octombrie 2011

Euharistia

Euharistia

1. Sacrament al Bisericii

Concepţia sacramentală despre Cina Domnului are la bază viziunea potrivit căreia opera de mântuire a lui Dumnezeu vizează omul împreună cu întregul univers, al căror destin final este unirea cu Hristos. În această perspectivă, mântuirea este un proces continuu de transformare a omului şi a lumii căzute prin opera Duhului Sfânt care dă puterea regeneratoare de viaţă şi uneşte toate lucrurile cu Hristos. Aşadar, lucrarea lui Dumnezeu se realizează nu numai în planul nevăzut, ci şi în cel vizibil, implicând realitatea creată în totalitatea ei.

De asemenea, viziunea sacramentală asupra Euharistiei este legată de vocaţia preoţească a omului în creaţie. Omul a fost chemat de Dumnezeu să fie un mijlocitor, unul care are menirea de a conduce creaţia spre Dumnezeu, de a o face părtaşă vieţii divine. Potenţialul natural al creaţiei este astfel înţeles ca o poartă deschisă spre Dumnezeu, o fereastră pentru lumina dumnezeiască, un cadru în care omul să îl cunoască pe Dumnezeu, să se exprime pe sine şi să se apropie de el. În fine, concepţia sacramentală asupra Cinei este legată de evenimentul întrupării. În Hristos se împlineşte tot planul şi toată taina lui Dumnezeu, care este experienţa unirii în iubire a creatului cu necreatul, a omului cu Dumnezeu.

Împlinirea destinului omului în Hristos este actualizată mereu în istorie în viaţa Bisericii, care este Trupul lui Hristos, în experienţa vie şi reală a tainei unirii tuturor cu Dumnezeu. Dinamica Bisericii în lume implică procesului mântuirii, al participării reale a omului la Hristos, adică la ceea ce el a realizat ca om – mântuirea şi împlinirea omului. Calea acestei participări este una sacramentală, adică este calea prin care omul căzut intră în taina Bisericii, în taina unirii tuturor lucrurilor cu Dumnezeu.

Sacramentele reprezintă posibilităţile prin care persoana umană actualizează local şi istoric evenimentele mântuitoare ale lui Hristos şi îl fac astfel să fie parte integrantă a Bisericii. Această participare este una holistă, implică omul în totalitatea sa şi lumea în totalitatea ei. De aceea, lucrarea lui Dumnezeu în Biserică presupune implicarea elementelor materiale care fac posibilă experienţa mântuirii. Aceste elemente materiale au primit numele de simboluri (de la συμβολον) sau daruri, ofrande, care sunt oferite lui Dumnezeu pentru a se folosi de ele în lucrarea sa cu omul.

Termenul συμβολον înseamnă semn de recunoaştere prin punerea împreună a două elemente care singure, luate separat, n-ar fi însemnat nimic. Simbolul se naşte prin punerea împreună a două realităţi. În creştinism, conceptul a primit valoare ontologică. Acesta uneşte lumea cu Dumnezeu: creaţia cu necreatul. Experienţa unirii creaţiei cu Dumnezeu în sacrament este posibilă pentru că lumea a fost creată cu această capacitate şi are menirea de a se uni cu Dumnezeu. În creştinism, simbolul este mărturia faptului că lumea de aici nu este totul, dar şi a faptului că lumea are valoare şi un sens înalt, anume acela de a se uni cu Creatorul ei. Simbolul este o dovadă că lumea de aici nu este o realitate care va fi anihilată sau asimilată de o alta, ci una creată ca să participe la cea necreată, care este desăvârşită.

În istorie, Biserica are menirea de a reorganiza lumea în dimensiunile sale esenţiale. Timpul îşi capătă semnificaţie în sărbătoare, iar spaţiul este redimensionat în Trupul lui Hristos în comunităţile locale. Ca viaţă sacramentală, viaţa Bisericii este experienţa care actualizează permanent în lume taina lui Hristos, adică taina unirii tuturor lucrurilor cu Dumnezeu. Continuată în viaţa zilnică, viaţa sacramentală a Bisericii devine principiu transformator al lumii şi al omului. Hristos este comunicat lumii prin Duhul Sfânt în Biserică. Responsabilitatea Bisericii este evidentă. Sacramentele sunt eficiente doar printr-o asumare a credinţei şi printr-o conlucrare a vieţii practice cu Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu se comunică prin sacramente doar în cadrul Trupului Său şi la nivelul unei uniri de gândire şi voinţă care îl implică pe om total în viaţa cea nouă. Tainele Bisericii nu sunt acte magice, nu schimbă însuşirile naturale a elementelor implicate sau ale omului, ci sunt căi de participare reală la viaţa lui Hristos care îl implică pe om mai mult decât la nivelul unei prezenţe fizice sau al unui consens intelectual. Sacramentele sunt căi, porţi de acces ale lui Dumnezeu spre fiinţa omului care nasc şi continuă procesul înnoirii omului la toate nivelurile fiinţei sale. Participarea omului la taine îi asigură o orientare spaţio-temporală, o plasare corectă în lume şi îi dă omului posibilitatea să participe alături de Dumnezeu la procesul mântuirii întregii lumi.

Elementele utilizate la euharistie sunt pâinea şi vinul. Acestea nu sunt reprezentări ale unei realităţi nevăzute, ci sunt realităţi pământene care au funcţia de a ne conduce spre Dumnezeu şi de a ne permite comuniunea cu el. Ele nu se transformă, ci se unesc cu realitatea divină şi permit primirea darului ceresc: Căci noi îi oferim lui Dumnezeu ce este a lui, proclamând comuniunea armonioasă dintre trup şi Duh – pentru că aşa cum pâinea care vine din pământ, nu mai este pâine ordinară după invocarea lui Dumnezeu, ci este euharistie, constituită din două realităţi, una cerească şi una pământească, tot aşa trupurile noastre care participă la euharistie nu mai sunt coruptibile, pentru că au speranţa învierii (Sf. Irineu). În creaţie, în elementele materiale, omul experiază puterile de dincolo de creaţie, din lumea nevăzută. Darurile văzute sunt o întâlnire reală cu lumea nevăzută prin puterea dumnezeiască. Participarea la trupul şi sângele lui Hristos este participarea la opera Fiului lui Dumnezeu, este intrarea în comuniune cu întregul eveniment Hristos, adică cu tot ceea ce el a realizat prin întruparea sa.

2. Experienţă a adevărului în calitate de comuniune – 1Cor. 10-11

Euharistia este sacramentul prin care persoana umană confirmă şi afirmă adevărul fiinţei în calitate de comuniune personală. La Cina Domnului, fiecare credincios are posibilitatea să actualizeze acest adevăr în trupul local al Bisericii. Afirmaţia biblică despre crearea omului ca şi chip al lui Dumnezeu vizează dimensiunea comunitară a existenţei divine şi reflectarea ei în creaţie. După cum Dumnezeu este unul, după fire, şi în acelaşi timp trei, după persoane, tot aşa a fost plămădit şi omul: să existe într-o pluralitate personală, dar într-o unitate a firii umane. Căderea în păcat a omului dintâi a atras după sine pierderea modului personal de existenţă. Ceea ce a urmat este o trăire a omul contrară chipului după care a fost făcut, o trăire în dezbinare, relaţii de opoziţie, conflict.

Adevărul întrupării Fiului este legat de amprentarea umanului cu modul său personal de existenţă. În Isus Hristos avem o existenţă umană prin excelenţă, după chipul lui Dumnezeu. Realizarea lui Hristos în natura umană este accesibilă tuturor celor care cred în El, este o operă împărtăşită oamenilor de către Duhul Sfânt. Hristos trebuie înţeles într-o perspectivă personalistă, în existenţa Sa personală, adică în relaţie cu Trupul Său, cu oamenii. În această viziune, a vorbi despre Biserică înseamnă a vorbi despre o personalitate corporativă. Hristos nu este unul, ci este un trup, o comuniune de persoane. În imaginea simplă (dar deosebit de profundă) a trupului, Sf. ap. Pavel spune: după cum trupul este unul şi are mai multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos (1Cor. 12:12).

Participarea la taina unirii în Hristos este una sacramentală. La cina Domnului se afirmă şi se actualizează acest adevăr al existenţei celei noi ca o viaţă comunitară, într-un trup viu, în comuniune. Hristos este o realitate corporativă şi acest lucru este afirmat la cină prin participarea tuturor la aceeaşi mâncare şi băutură, adică la aceeaşi viaţă nouă care vine din Hristos şi care face din cei mulţi o unitate dinamică (1Cor. 10). Euharistia este numită de Părinţii Bisericii Taina tainelor pentru că ea este prin excelenţă experienţa împlinirii destinului întregii creaţii ca taină a unirii cu Dumnezeu. În 1Cor. 11, Sf. Ap. Pavel atrage atenţia asupra faptului că biserica locală trebuie să aibă mereu discernământ, iar Cina Domnului este un sacrament cu rol regulator pentru procesul mântuirii. A discerne trupul euharistic de la Masa Domnului este echivalent cu a discerne realitatea pe care o anunţă şi o întrupează Euharistia, adică unirea tuturor în Biserică. Taina îşi pierde valoarea şi se ajunge la un formalism religios atunci când lipseşte realitatea comuniunii, precum şi atunci când este neglijată prezenţa divină pe care credinţa şi rugăciunea Bisericii o cer de la Dumnezeu. Venirea credincioşilor la Euharistie presupune mai întâi un exerciţiu de discernământ, de analiză cu privire la realitatea experienţei comunitare între credincioşi şi cu privire la adevărul la care ne face părtaşi acest sacrament. Dacă între credincioşi sunt probleme, Cina Domnului reclamă rezolvarea lor, iar dacă oamenii tind să facă din asta o experienţă individualistă, este necesară o reevaluare a conţinutului credinţei cu privire la fiinţa Bisericii ca trup.

3. Eveniment actualizat al Cincizecimii. Memorie şi conştiinţă istorică

Credinţa în natura relaţională a realităţii, în sensul etern al omului, în fiinţa personală a lui Dumnezeu, ca treime de persoane, îl face pe creştin să vadă Euharistia fără nici o urmă de simbolism sau spiritualizare, ci cu un realism puternic şi autentic. Cina Domnului este masa Împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, este hrana dată omului în lume pentru a trăi deja viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Dacă la Cincizecime Biserica a fost constituită, a primit fiinţă prin lucrarea Duhului Sfânt care a dat trup lui Hristos, la fiecare cină este actualizat mereu acest eveniment fondator. La Masa Domnului, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, credincioşii primesc din ce este a lui, adică din ceea ce el a împlinit pentru noi. Hrana pe care omul o primeşte este adevărata hrană care dă nemurirea şi îi asigură omului viaţa veşnică (Ioan 6). Masa Domnului este experienţa care face omul părtaş lui Hristos prin actul de hrănire a omului cu Hristos cel jertfit şi înviat. Accentul pe jertfă nu se rezumă la dimensiunea soteriologică. Jertfa lui Hristos nu numai că răscumpără omul din păcat, dar reaşează omul în supunere şi ascultare de Dumnezeu, în totală dependenţă de el şi pe direcţia destinului său. Conceptul de hrană este central la Cina Domnului şi indică această stare jertfelnică a lui Hristos care se dăruieşte pe sine în permanenţă lumii ca viaţă. Fără această hrană nu e posibilă nici viaţa lumii şi nici eternitatea.

Euharistia admite şi o dimensiune a memoriei şi a conştiinţei istorice. Vestirea morţii şi învierii lui Hristos la Cină înseamnă participarea reală a omului la aceste evenimente din viaţa lui Hristos, actualizarea lor continuă în lume cu conştiinţa unui sfârşit, a faptului că Hristos va reveni în slavă să pună capăt istoriei şi să aducă cu sine deplina restaurare a tuturor lucrurilor. Importanţa dimensiunii morţii lui Hristos la fiecare cină este dublă. Pe de o parte, este vorba despre beneficierea de rezultatele operei sale de mântuire. Primind hrana cerească de la Cina Domnului, omul devine părtaş vieţii veşnice, adică vieţii care a cucerit moartea şi păcatul prin moartea şi învierea lui Isus Hristos. Pe de altă parte, aceasta vizează moartea tainică a omului, experienţa sa de transformare şi înnoire care se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt. Euharistia este mâncarea care ni se dă de la Duhul Sfânt pentru a avea în noi puterea de viaţă care învinge păcatul şi moartea, care conduce la creşterea omului celui nou întru asemănarea cu Hristos.

4. Experienţa plenară a lui Hristos, a Bisericii una şi universală

Experienţa istorică a omului poate ridica uşor o întrebare de genul: cum este posibil să avem atât de multe şi de diverse biserici locale şi totuşi Biserica lui Hristos să fie una. Sau: ce anume face ca o comunitate religioasă locală să fie Biserica lui Hristos? Răspunsul la aceste întrebări este delicat, iar majoritatea încercărilor aduc în discuţie Euharistia.

Biserica lui Dumnezeu este constituită pneumatologic: Duhul Sfânt dă Trup lui Hristos la Rusalii prin construirea unităţii credincioşilor într-un organism viu. La nivel local, istoric, această realitate se realizează cu persoane concrete care acceptă să creadă în Hristos şi să beneficieze de rezultatele iconomiei sale. Prin opera Duhului Sfânt însă, distanţa local-universal este depăşită. Actualizarea acestui adevăr se realizează la Euharistie, conform 1Cor. 10. Expresia Bisericii una şi universală este comuniunea credincioşilor în Hristos prin consumarea aceleiaşi hrane care vine de la Duhul Sfânt şi care îi face pe oameni să participe la taina lui Hristos care este taina unirii tuturor cu Dumnezeu.

Asumarea acestui adevăr biblic pe care îl actualizează mereu Euharistia aduce câteva implicaţii importante. Astfel, bisericile locale nu sunt părţi ale Bisericii universale (Apoc. 1:20) şi nu au diferite grade de valoare sau de importanţă. Acolo unde este Duhul lui Dumnezeu care îi uneşte pe credincioşi, acolo este Hristos şi acolo este Biserica. Concepţia despre Euharistie ca sacrament depăşeşte dilemele acestor poziţii reducţioniste care relativizează importanţa şi rolul bisericilor locale, indiferent de mărimea şi înzestrarea lor. Dacă la Cina Domnului avem trupul şi sângele Domnului, hrana cerească, acest lucru este opera Duhului Sfânt, singurul care dă trup lui Hristos în istorie. În aceste condiţii, putem spune că biserica locală are acces la tot ceea ce este (plinătatea) Biserica universală (1Cor. 1:4-8, 3:22-23). Această perspectivă este deosebit de importantă pentru misiunea bisericii în lume şi pentru viziunea potrivit căreia Duhul Sfânt este principalul actor al procesului de mântuire în lume şi de zidire a Bisericii. În fine, o asemenea viziune afirmă că ceea ce se săvârşeşte în bisericile locale sunt lucrările minunate ale lui Dumnezeu, lucrările Bisericii universale, lucrări mântuitoare, tainele lui Dumnezeu (1Cor. 4:1) care împlinesc Scripturile. Euharistia este taina tainelor şi ea este mereu aceeaşi în orice biserică locală pentru că ea actualizează în lume mereu acelaşi adevăr al unirii omului cu Dumnezeu.

5. O reciprocitate a rămânerii în Dumnezeu (Ioan 6:56)

Euharistia este o experienţă care dă un puternic fundament relaţiei personale a omului cu Dumnezeu. Taina unirii este una profund personală, care presupune o relaţie personală a fiecărui credincios cu persoanele Sfintei Treimi. A mânca trupul Domnului şi a bea sângele lui este o experienţă de maximă intensitate relaţională cu persoana lui Hristos. Participarea la Euharistie este o experienţă de comuniune intimă cu persoana Fiului, o împreună aşezare a unuia în celălalt. Rămânerea în celălalt este esenţa experienţei personale, este centrarea pe persoana celuilalt, dăruirea totală de sine celuilalt din iubire liberă. Promisiunea esenţială din Evanghelie este aceea că cine participă la Euharistie are parte de dăruirea personală a lui Hristos, de deschiderea sa personală către persoana umană. Acest dar este esenţial pentru om, ca cel care învaţă, descoperă şi progresează în ceea ce înseamnă modul nou, personal de existenţă la care ne invită Hristos. La Euharistie îl mâncăm pe Hristos, adică îl primim ca persoană care deschide persoana omului şi o invită să se exprime. De asemenea, intimitatea relaţiei cu Hristos deschide drumul cunoaşterii Tatălui şi a Duhului Sfânt, pentru că Hristos este aşa: dăruire şi iubire către celelalte persoane din Dumnezeu.

Forţa relaţiei personale cu Hristos se transmite şi în relaţiile cu credincioşii, astfel că Euharistia este mereu un barometru al vieţii comunitare. Astfel, uneori creştinul este îndemnat să nu se grăbească la Masa Domnului, pentru că viaţa lui nu are acoperire, iar alte ori este încurajat să vină, după ce a conştientizat nevoia de hrană, de putere pe care o primeşte cel ce se hrăneşte cu trupul şi sângele Domnului. Euharistia accentuează ideea că ţinta spiritualităţii creştine este viaţa tainică de unire cu Dumnezeu, desăvârşirea credinciosului în Hristos. Viaţa cu Dumnezeu este un proces de devenire personală şi a celorlalţi credincioşi în asemănarea cu Dumnezeu, este progresul spre ţinta desăvârşirii umane în trupul Bisericii. În această viziune, formarea omului presupune o participare deplină şi responsabilă la viaţa lumii, în toate detaliile ei, iar această participare se realizează în Hristos şi cu Hristos.

6. Recapitularea, unirea tuturor în Hristos – omul şi universul

Masa Domnului este o masă a recunoştinţei (sensul de bază pentru termenul euharistie). Aici omul aduce darurile sale recunoscând nevoia de Dumnezeu, dependenţa totală de el, mulţumindu-i pentru mântuirea primită în dar. Dumnezeu răspunde recunoştinţei omului şi îi întoarce darul, un dar amplificat, amprentat de fiinţa lui, de viaţă veşnică. La Euharistie, omul este cel mai deplin conştient că eforturile sale, darurile sale capătă sens, sunt mântuite, nu doar pentru că sunt primite de Dumnezeu, ci pentru că primesc ceva din el, se unesc cu el. Creaţia este darul lui Dumnezeu care susţine viaţa omului, oferindu-i hrana necesară în permanenţă. Biserica însă este locul unde omul primeşte o hrană specială, care îi dă omului posibilitatea să se mântuiască. Prin Euharistie, Hristos dă omului hrana de care are nevoie pentru a nu muri, pentru a nu se pierde în istorie şi putrezire, ci pentru a ajunge la împlinirea sa.

Euharistia este experienţa integratoare care adună toate lucrurile în Hristos. Aceasta are ca extensie lumea, văzută din perspectivă sacramentală, şi dă credincioşilor mereu posibilitatea actualizării şi evaluării identităţii şi destinului la care au fost chemaţi. La celebrarea Euharistiei, un aspect foarte important îl reprezintă faptul că darurile sunt aduse de către om, că sunt parte a creaţiei şi sunt oferite lui Dumnezeu. La Euharistie, Dumnezeu acceptă darul omului, dar acesta are semnificaţie cosmică, pentru că întreaga creaţie este chemată la mântuire, la restaurare. Darurile euharistice sunt aduse din creaţie, iar atunci când sunt aduse înaintea lui Dumnezeu se realizează o primire, o integrare a lumii şi a omului. Prin închinarea sa cu darurile euharistice, omul aduce în spaţiul liturgic întreaga sa experienţă de viaţă, pentru că orice om care merge la Masa Domnului aduce cu sine lumea pentru a fi sfinţită.

Prin libertatea de care dispune şi prin iubire, omul poate transforma lucrurile lumii în daruri la adresa lui Dumnezeu. Într-o asemenea perspectivă, toate contribuţiile oamenilor în actele de creaţie, de la viaţa duhovnicească, la artă şi ştiinţă nu sunt pierdute, ci sunt păstrate şi sunt puse în relaţie cu finalul experienţei umane, final care se realizează la capătul istoriei în unirea deplină a tuturor cu Dumnezeu. Această idee are puterea să resemnifice datele experienţei umane comune, de zi cu zi, prin ancorarea acestei experienţe în datele eshatonului, astfel încât viaţa omului să nu fie ruptă şi segmentată dualist în activităţi duhovniceşti şi nespirituale.

7. O aducere în prezent a viitorului, o întoarcere cu faţa spre înviere

Euharistia este Masa Împărăţiei care anunţă revenirea lui Hristos şi celebrarea în eternitate cu Dumnezeu. Săvârşirea Cinei Domnului în lume este un eveniment cu puternice resorturi eshatologice. La Masa Domnului, Duhul Sfânt ancorează istoria în eternitate şi anunţă lucrurile viitoare pe care Biserica le aşteaptă. De aceste lucruri viitoare însă Biserica se împărtăşeşte în prezent. Viaţa veşnică este deja un dar primit, iar procesul de restaurare a început. Participarea la Euharistie înseamnă primirea vieţii veşnice în fiinţa omului aşa cum se află în lume, ca o sămânţă ascunsă într-un trup care se va desface la înviere să lase loc celui nou care va creşte din cel care va putrezi (1Cor. 15). Cina Domnului face viitorul şi sfârşitul să nu mai fie o necunoscută şi să orienteze omul şi lumea înapoi spre evenimentul crucial care este întruparea, moartea şi învierea lui Hristos.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 11 octombrie 2011