Analiza cap. 27 din cartea Genezei ne permite formularea ipotezei că ne aflăm în faţa unei poveşti de familie în care intriga o reprezintă câştigarea unui mare favor care este binecuvântarea tatălui înainte de moartea sa. Potrivit cutumelor epocii, această binecuvântare însemna o ceremonie de investire a fiului moştenitor care va prelua prerogativele tatălui său, anume cele de lider al familiei sau al clanului.

Contextul acestei întâmplări ne sugerează faptul că avem de a face cu o iniţiativă în plan uman care are un sfârşit tragic. Este o poveste în care actorii implicaţi acţionează greşit şi în final cu toţii au de pierdut. Cu un capitol înainte, citim că Dumnezeu îi promite lui Isaac binecuvântare din pricina tatălui său Avraam şi înţelegem că Isaac trebuia să fie un om care să asculte de Dumnezeu şi să îi urmeze sfaturile. Momentul prezentat în cap. 27 ne prezintă un personaj Isaac defazat, supus slăbiciunilor bătrâneţii, aplecat asupra plăcerilor pe care fiul său Esau i le împlineşte. Aşa cum ne arată în special v. 2, Isaac ia iniţiativa de a-l investi pe fiul său Esau, dar fără să aibă claritatea momentului, a importanţei lui şi a siguranţei că ceea ce face este şi voia lui Dumnezeu. În capitolul 28, sesizăm un Isaac parcă trezit la realitate, care vede rezultatul negativ al acţiunilor din cadrul familiei prilejuite de intenţia sa de a-l binecuvânta pe Esau, pricepe că a greşit şi că altul este planul lui Dumnezeu. Astfel, în capitolul 28 ni se prezintă un final al poveştii care ne arată cum Isaac îi dă binecuvântarea fiului său mai mic Iacov, pe linia binecuvântării lui Avraam, şi îl trimite la rudele sale să îşi ia o nevastă din acea familie.

Naraţiunea se desfăşoară într-o succesiune de scene, având o linie de tensiune mereu crescândă, determinată de obiectivul obţinerii binecuvântării. Textul nu ne spune dacă Isaac viza binecuvântarea promisă de Dumnezeu lui Avraam, pe care acum el trebuia să o transmită mai departe unuia dintre fiii săi, dar ne permite să formulăm ipoteza că miza sa este legată doar de acordarea dreptului de lider al familiei către Esau. Aşa cum ne arată şi cap. 25, avem de a face cu o familie împărţită, în care unul dintre fii (Iacov) este preferatul mamei, este mai sedentar şi îi place să stea lângă corturi, iar celălalt (Esau) este preferatul tatălui, are calităţile unui om de acţiune, îi place solitudinea şi vânătoarea. De asemenea, este vorba despre o familie în care avem doi gemeni între care există o tensiune mare. Aceasta este creată probabil şi de simpatia şi preferinţa unuia dintre părinţi, dar mai ales de un eveniment din trecut în care fiul cel mare Esau este ispitit şi îşi vinde dreptul său de întâi născut fratelui său mai mic Iacov.

În prima scenă se anunţă intriga naraţiunii prin planul lui Isaac de a binecuvânta pe Esau. Textul biblic insistă aici pe două detalii referitoare la starea lui Isaac. Pe de o parte, este vorba despre un accent pe lipsa sa de cunoaştere în privinţa sfârşitului, a momentului morţii. Această lipsă contrastează puternic cu situaţia celorlalţi patriarhi (Iacov, de exemplu) care fac din momentul binecuvântării fiilor înainte de moarte un gest profetic, fiind în mod vizibil călăuziţi şi inspiraţi de Dumnezeu. Pe de altă parte, textul accentuează ideea plăcerii lui Isaac în privinţa mâncării pregătită de fiul său Esau, iar tema mâncării şi a ospăţului va fi reluată obsesiv (de opt ori) în fiecare din scenele următoare. Este clar că autorul doreşte să arate concentrarea personajelor pe ceremonie, pe aşteptările şi plăcerile şefului casei şi mai puţin pe solemnitatea unui moment care are darul să transmită mai departe nu numai nişte drepturi, ci şi un legământ cu Dumnezeu.

Ipostaza Rebecăi care spionează discuţia dintre tată şi fiul preferat întăreşte ideea rupturii din cadrul familiei. Scena a doua aduce în prim plan cealaltă pereche: Rebeca şi Iacov. Dincolo de calităţile ei de femeie energică şi de acţiune, planul pus la cale atât de bine pe moment ne sugerează totuşi o premeditare. Mai mult ca sigur Rebeca ştia că Esau este preferatul şi că Isaac îl va pune stăpân peste toate. Însă ea îl preferă pe Iacov şi doreşte să găsească o cale de a-l pune pe el în fruntea familiei. Ocazia tocmai a sosit. Isaac este dispus să facă o ceremonie privată de investire a fiului său Esau, iar Rebeca pricepe că este şansa ei să îşi promoveze fiul preferat. Planul este simplu şi se bazează pe cele două slăbiciuni prezentate de textul biblic în prima scenă: efectele bătrâneţii şi plăcerea. Iacov intuieşte riscurile şi dă înapoi, însă mama este dispusă să îşi asume ea consecinţele unui eventual eşec. Scena din casă cu planul de a deturna binecuvântarea lui Esau se încheie în v. 17, pasaj care ne prezintă pe Iacov luând locul fratelui său, cu hainele lui şi cu mâncarea lui preferată, pentru a se prezenta apoi înaintea lui Isaac.

Momentul următor este unul foarte delicat. Iacov îşi ia rolul în serios şi merge până la capăt în planul ţesut de mama sa de a lua binecuvântarea pregătită pentru Esau. Odată intrat în poveste, Iacov trebuie să rămână pe poziţie şi să facă tot ce poate ca să nu se dea de gol. În pasajul din v. 18-29, Iacov trebuie să mintă de trei ori la întrebările tatălui său şi o face fără nici o rezervă. Mult mai grav este faptul că la un moment dat comite greşeala de a lua în deşert numele Domnului, atunci când tatăl se arată surprins că s-a întors aşa de repede de la vânătoare. Starea de slăbiciune şi de defazare a lui Isaac este întărită şi în acest pasaj. Deşi aude vocea fiului său Iacov, Isaac se lasă convins de mirosul hainelor fiului său Esau, iar mâinile sale nu sunt capabile să distingă între o piele de animal şi mâinile fiului său. În final, ceremonia are loc în acest cadru restrâns doar cu prezenţa tatălui şi a fiul său. Animat în continuare de aceeaşi idee că Esau trebuie binecuvântat, convins de simţurile şi plăcerile sale în faţa unei confuzii, Isaac rosteşte binecuvântarea peste fiul său Iacov. Aşa cum arată conţinutul binecuvântării, putem susţine aceeaşi ipoteză că Isaac viza de fapt doar instituirea urmaşului său ca lider al familiei şi nu transmiterea binecuvântării lui Dumnezeu pe linia legământului cu Avraam. Isaac îl binecuvântă pe Iacov, cel deghizat în Esau, cu belşug de grâu şi vin, cu autoritatea necesară să conducă familia şi alte noroade, cu relaţii bune şi protecţie în faţa oamenilor. Numele Domnului apare în această binecuvântare doar în asociere cu Esau şi personalitatea sa de om al câmpului, al acţiunii, aşa cum i-a plăcut tatălui său.

Următoarea scenă schimbă personajele şi ridică tensiunea naraţiunii la maxim. Asistăm la o dramă receptată foarte puternic atât de Isaac, cât şi de Esau. Când apare Esau cel real şi aduce în faţa tatălui ceea ce el a cerut pentru ceremonia de binecuvântare, textul biblic ne spune că Isaac s-a înspăimântat foarte tare. Probabil că aici are loc un prim pas în procesul de revenire, de trezire a lui Isaac din toată povestea pe care a construit-o pe cont propriu, fără să se consulte cu soţia sa şi fără să întrebe pe Dumnezeu. Această spaimă mare arată nu numai decepţia lui Isaac că a fost înşelat şi nu a fost capabil să vadă ce s-a întâmplat, ci mai ales că poziţia sa de cap al familiei a fost ameninţată şi că altcineva a jucat acest rol în toată povestea. Într-adevăr, Rebeca este cea care a coordonat toate lucrurile, cunoscându-şi soţul, slăbiciunile şi intenţiile lui. În acest punct, mulţi comentatori înclină să îi dea credit Rebecăi şi să considere că planul ei a fost bun, pentru că astfel s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Sigur, o asemenea interpretare este cu totul riscantă şi conduce la implicaţii care nu pot fi acceptate din perspectivă creştină. În plus, a susţine că Rebeca a fost călăuzită de Dumnezeu pentru acest plan este o poziţie care nu poate fi acceptată. Probabil că cititorul textului biblic se întreabă unde este Dumnezeu şi ce face el în această poveste. Considerăm că prezenţa lui Dumnezeu în această naraţiune este vizibilă tocmai într-un moment ca acesta în care Isaac trăieşte o spaimă mare. Este ocazia ca Dumnezeu să îi vorbească lui Isaac şi să îi arate ce s-a întâmplat cu planul său pus la cale pe cont propriu, într-un moment nu tocmai fericit, într-o familie ruptă şi tensionată. La nivelul lui Esau, drama se consumă altfel. El se simte înşelat a doua oară de fratele său. Este plin de amărăciune, scoate ţipete mari şi îşi dă seama că a pierdut tot ceea ce tatăl său voia să îi ofere. Atunci când Esau întreabă dacă nu a fost păstrat ceva şi pentru el, ne dăm încă o dată seama că binecuvântarea lui Isaac viza doar succesiunea în cadrul familiei. Esau nu putea primi din ce i se cuvenea prin dreptul de întâi născut, pentru că tatăl său i-a oferit toate prerogativele lui Iacov. De asemenea, această scenă ne arată că Isaac suferă o transformare ca urmare a spaimei sale, astfel că în binecuvântarea dată lui Esau el vorbeşte profetic, având vederea bună şi înţelegând că viitorul pentru cei doi fraţi nu este altul decât al unui conflict. Cel mai tare, Esau, va putea să iasă de sub prerogativele primite de fiul mai slab Iacov doar cu forţa, cu ajutorul săbiei.

Cititorul acestui capitol din Scripturi îşi poate pune o sumedenie de întrebări relativ la această dramă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Rebeca nu intervenea şi dacă Esau era cel care primea binecuvântarea? Rămânea planul lui Dumnezeu neîmplinit? Avea nevoie Dumnezeu în acel moment de ajutorul preţios al Rebecăi ca să repare ceva ce Isaac dorea să facă greşit? Dacă da, cum putem aprecia o asemenea cale care îşi propune binele, dar săvârşit cu ajutorul minciunii, înşelării, luării în deşert a numelui Domnului? Aşa cum a fost prezentat textul mai sus, luând în considerare şi contextul său, considerăm că binecuvântarea lui Esau nu avea cum să prejudicieze planul lui Dumnezeu. Chiar dacă Esau ajungea liderul familiei, Iacov nu avea nimic de pierdut şi asta nu împiedica cu nimic alegerea sa. Mai degrabă, considerăm că această poveste a fost un test în care actorii implicaţi au avut ocazia să demonstreze cine sunt şi care le sunt priorităţile. Această concluzie este susţinută de ultimul pasaj din acest capitol, în v. 41-46.

Finalul poveştii de familie este unul dramatic în care toată lumea pierde. Rebeca, iniţiatoarea planului de deturnare a binecuvântării, îşi vede fiul ameninţat cu moartea şi îşi dă seama că trebuie să facă ceva să îl scape. Planul său este să îl trimită pe Iacov la rudele sale, la Laban, în ţinutul Haran. Pentru Rebeca finalul este tragic pentru că în final îşi pierde fiul cel drag, este nevoită să îl trimită departe şi în final nu îl va mai vedea niciodată. De asemenea, Iacov nu va obţine nimic din ceea ce mama sa a dorit. Prin al doilea plan al Rebecăi, Iacov devine un fugar, fără avere, fără şefia familiei şi cu frica de a fi mereu urmărit de fratele său care îi doreşte moartea. Isaac are şi el gustul eşecului. Autoritatea lui a fost ştirbită, a fost înşelat şi trădat de cei din casa sa, de propria soţie şi de fiul său mai mic. Isaac riscă să îşi piardă ambii fii şi să nu mai vadă un viitor pentru familia sa pentru că a semănat ură de moarte între fii săi. Fiul preferat pierde binecuvântarea, iar fiul cel mic trebuie să fie deportat. În fine, Esau este cel înşelat de mama şi de fratele său şi pierde astfel întâietatea în familie. El rămâne acasă, stăpân peste averile tatălui său, însă un asemenea rezultat nu îl satisface, pentru că îl aşează într-un plan secund în raport cu părinţii săi şi în faţa întregii familii după cele întâmplate.

Al treilea moment, şi cel mai important, al revenirii lui Isaac este prezentat la începutul capitolului 28, când are loc trimiterea lui Iacov la Laban. Abia în acest cadru are loc adevărata binecuvântare care se rosteşte sub călăuzirea lui Dumnezeu, pe linia lui Avraam. Acest final ar fi putut avea loc şi în contextul în care Esau ar fi primit de drept şefia familiei, fără tot planul de deturnare pregătit de Rebeca. În spiritul lui Avraam, Isaac ar fi trebuit să meargă pe direcţia Iacov, atâta vreme cât Esau dovedise un caracter instabil, al unui om pătimaş care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru o mâncare şi care şi-a luat neveste dintre popoarele locului, aducând pricină de amărăciune părinţilor săi. Această decizie de a-l trimite pe Iacov la Laban se putea lua şi fără tensiunea maximă dintre fraţi la care s-a ajuns din pricina alegerii greşite a lui Isaac. Autorul biblic ne prezintă însă cu detalii toată intriga din capitolul 27 pentru a ne pune la dispoziţie, cu maximă onestitate şi realism, un moment negativ din viaţa patriarhilor, care putea să nu fie, dacă Isaac ar fi vegheat şi ar fi construit un cadru de pace şi unitate în familia sa. Avem de a face cu o poveste care ne aşează în prim plan actorii umani, cu slăbiciunile şi intenţiile lor, iar prezenta discretă a lui Dumnezeu transpare în momentele cheie unde are loc trasarea soluţiilor de ieşire, după ce problema ajunge să devină una foarte serioasă. O lecţie importantă a acestei istorii este aceea că Dumnezeu se implică inclusiv în poveştile noastre negative pentru a ne arăta greşelile, pentru a ne da ocazia să ni le asumăm şi pentru a ne oferi direcţii de ieşire. De asemenea, textul biblic ne arată că implicarea lui Dumnezeu nu ne scuteşte de asumarea responsabilă a rezultatelor acţiunilor noastre negative, efecte care ne pot urmări uneori toată viaţa, aşa cum vom vedea din istoria lui Iacov.

Iaşi, 26 februarie 2012 (modificat: 26 februarie 2012)