Aşa cum este construit textul acestei evanghelii, pare că autorul stabileşte o distincţie şi o opoziţie între lume şi credincioşi, iar contextul este cel al plecării lui Isus din lume. Asistăm la un eveniment dramatic: Isus nu lasă ceva vizibil în urmă, urmează să fie omorât pe cruce, iar ucenicii lui rămân singuri şi fără perspective. În pasajul analizat, lumea are o conotaţie negativă, ca domeniu al celui rău, ca loc de manifestare a răului (v. 30). Este realitatea ignoranţei, a lipsei de cunoaştere, care nu are parte de manifestarea sau de arătarea lui Isus. Totuşi, textul rămâne deschis către această lume, pentru că ea trebuie să cunoască faptul că Isus îl iubeşte pe Tatăl (v. 31) şi că a împlinit porunca lui în actul jertei pe cruce. De asemenea, la întrebarea lui Iuda de ce Isus nu se arată lumii, răspunsul este că Isus se arată celor care îl iubesc şi împlinesc poruncile lui (v. 22-23). Lumea este într-o stare de ignoranţă, dar este chemată la cunoaştere şi la a primi manifestarea lui Dumnezeu.

În planul apropiat, al evenimentelor care aveau să se întâmple (adică a morţii lui Isus, a arătării lui după înviere, a perspectivei rămase în urmă pentru lume), textul este unul profetic şi se adresează ucenicilor ca să aibă un reper faţă de care să se raporteze, atât în momentul în care lucrurile se vor întâmpla (astfel încât atunci să creadă, v. 29), cât şi după ce lucrarea lui Isus se va împlini. Mesajul lui Isus pentru ucenici, ca şi pentru noi astăzi, este o chemare şi o atenţionare la a nu trăi între două lumi sau între două realităţi: între realitatea celor care sunt în ignoranţă şi viaţa pe care doreşte cu adevărat Isus să o realizeze pentru credincioşi în această lume. Dimensiunea profetică a textului anunţă faptul că plecarea din lume a lui Isus va crea un moment de încercare pentru ucenici şi prezintă chiar pericolul de a rămâne tulburaţi, adică înspăimântaţi şi derutaţi pentru că aşteptările şi dorinţele lor nu sunt împlinite. Isus anunţă că după patima sa el se va arăta din nou ucenicilor şi ei trebuie să creadă şi să ştie cum vor putea vedea prezenţa lui, cum vor putea experimenta această manifestare a Mântuitorului în lume. Evident, în text transpare mai întâi ideea arătării lui Isus după înviere (v. 20), însă textul generalizează şi vorbeşte apoi despre faptul că Isus se va arăta celui care îl iubeşte şi împlineşte poruncile lui (v.21).

A rămâne între cele două lumi este un risc pe care Evanghelia îl anunţă şi îl prezintă nu numai prin intrarea într-o stare de confuzie sau de tulburare a omului, ci şi prin încercarea lui de a depăşi această situaţie printr-o pace sau o rezolvare care nu vine de la Dumnezeu (pacea care o dă lumea), adică prin adoptarea unei poziţii ca a celui care este orfan, părăsit, lăsat să se descurce singur. Această stare corespunde ideii că Isus a plecat din lume şi că ne aşteaptă să ajungem la el, ne cere să facem efortul de a trăi după standardele lui ca să ajungem la locul pe care ni l-a pregătit. Într-o asemenea perspectivă, evident, se poate vorbi despre o susţinere a lui Dumnezeu, chiar despre o prezenţă a lui în lume, dar este vorba despre o susţinere morală, de la distanţă, care încurajează parcurgerea drumului credinţei până la capăt. Astfel, lumea rămâne teritoriul celui rău, iar creştinul trebuie să facă eforturi de a împlini misiunea lăsată de Isus în asemenea condiţii, aflat între două lumi.

În mod clar, nu acesta este mesajul evangheliei analizate. Dimpotrivă, după învierea lui Isus, ucenicii vor avea parte de o prezenţă la fel de reală a lui Dumnezeu cu ei, ba mai mult, de o prezenţă de o calitate pe care nu au avut-o înainte de patima Domnului. De aceea, plecarea lui Isus la Tatăl trebuie să fie un motiv de bucurie pentru ucenici (v. 28) şi ei trebuie să înţeleagă altfel prezenţa şi relaţia lor cu Mântuitorul. Această noutate a prezenţei efective în lume a lui Dumnezeu este prezentată de apostolul Ioan sub forma dorinţei lui Dumnezeu de a-şi face loc sau casă în fiinţa omului, de a locui în istorie alături de om până la finele acestei ere.

Isus a venit în lume să moară pentru păcatele întregii lumi, ca apoi să se înalţe la dreapta lui Dumnezeu şi să pregătească un loc pentru ucenicii săi (14:1-3). Astfel, pentru eshaton, lucrurile sunt rezolvate: Isus ne pregăteşte un loc şi va reveni să-şi ia ucenicii şi să îi ducă la locul pregătit. Evanghelia anunţă însă că şi pentru istorie lucrurile sunt pregătite de Dumnezeu. În vremea istoriei, Dumnezeu este cel care alege să vină să locuiască cu omul aici în lume, să îşi facă loc de odihnă pentru sine împreună cu omul (v. 23) în datele acestei lumi. Termenul loc, ca spaţiu de locuit sau cameră, nu se foloseşte decât de 2 ori în NT şi asta doar în Evanghelia după Ioan în cap. 14, v. 2 şi 23. Prin această construcţie semantică, se formează un paralelism clar în cele două versete şi o corespondenţă între locuirea omului cu Dumnezeu în eshaton şi locuirea lui Dumnezeu cu omul în istorie. În casa Tatălui sunt multe locuri pentru toţi credincioşii şi sunt pregătite pentru veşnicie. În lume însă, se pregăteşte un loc al locuirii lui Dumnezeu cu omul, iar acest loc este spaţiul nedimensional al iubirii.

Arătarea sau manifestarea lui Dumnezeu în lume este prezentată de apostolul Ioan într-o perspectivă treimică. Importanţa dimensiunii trinitare este clară în evanghelia a patra: viaţa lui Dumnezeu, ca treime de persoane, reprezintă reperul sau modelul de viaţă la care este invitat creştinul. Aceasta este viaţa veşnică – viaţa de comuniune în iubire a persoanelor Sfintei Treimi. Evanghelia ne spune că fiecare dintre aceste persoane vine să locuiască împreunnă cu omul: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, indicând prin asta atât caracterul personal al lui Dumnezeu, cât şi faptul că omul are acces la totalitatea vieţii, la calitatea ei autentică de viaţă veşnică încă de pe acum, din istorie. Prezenţa Treimii în om şi în lume este prezenţa vieţii prin excelenţă, a iubirii prin excelenţă. Această prezenţă este un izvor de viaţă în om, este sursa şi puterea vieţii celei noi la care a fost chemat, este darul lui Dumnezeu dat oamenilor. Prin acest dar, omul este invitat să trăiască o viaţă personală, o viaţă a comuniunii personale, cu semenii şi cu Dumnezeu. Prezenţa Treimii în om este una relaţională, care ţine de modul lui Dumnezeu de viaţă şi înseamnă iniţierea unei relaţii de comuniune a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt cu omul. Avem de a face cu o prezenţă nedimensională, cu o întâlnire faţă-către-faţă a persoanei umane şi divine pe terenul iubirii. Construcţia explicit treimică este dată de prezentarea pe rând a fiecărei persoane a Sfintei Treimi care se arată omului, care vine să locuiască în om. Acest pe rând nu înseamnă într-o ordine anume, pentru că persoanele divine nu pot fi despărţite, ci textul ne indică rolul fiecăreia în iconomia divină, specificul manifestării fiecărei persoane a Sfintei Treimi în relaţia sa cu omul. De asemenea, textul analizat exclude orice idee a unei prezenţe substitutive a persoanelor dumnezeirii în istorie, adică o persoană să le înlocuiască pe celelalte în relaţia cu omul.

În textul evangheliei, este prezentată mai întâi venirea sau arătarea persoanei Duhului Sfânt. Această persoană are numele de Parakletos. Este vorba de un alt parakletos, asemenea Fiului, anunţând astfel rolul şi locul iconomic al Duhului Sfânt de a continua opera lui Isus în lume. Duhul este numit Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte (v. 17). El este trimis de Tatăl cu scopul de a-i învăţa pe ucenici toate lucrurile şi de a le aminti tot ce le-a spus Isus (v. 26). Duhul va fi în ucenici şi cu aceştia în lume, va fi cunoscut de ei (v. 17) ca o prezenţă personală distinctă care continuă lucrarea formatoare începută de Isus. Numele de Duh al Adevărului sugerează relaţia lucrării sale cu cea a lui Isus, care este Adevărul. Duhul Sfânt este cel care dă adevărul, pentru a conduce omul la libertate (de aceea şi ap. Pavel îl numeşte Duhul slobozeniei, 2Cor. 3:17). Textul evangheliei continuă cu ideea că Isus însuşi va fi cu ucenicii în lume şi că el se va manifesta, se va arăta lor (v.21). Această prezenţă a lui Isus cu ucenicii are loc pe terenul iubirii, ca o relaţie personală de iubire. Nu este vorba despre aceeaşi relaţie care a fost înainte de înviere când, în ciuda prezenţei fizice a Mântuitorului cu ucenicii, aceştia erau instabili, cu o cunoaştere slabă şi fără un fond stabil al relaţiei cu Domnul lor. După înviere, Isus anunţă un salt calitativ al experienţei de viaţă cu el, o perioadă a cunoaşterii autentice a adevăratei lui identităţi şi o stabilitate a relaţiei cu el în iubire. În lume, iubirea lui Isus ia forma păzirii poruncilor Domnului (cine nu iubeşte, nu păzeşte poruncile lui, v. 24), a trăirii după modelul său. Acest standard este accesibil ucenicilor pentru că puterea acestei vieţi vine de la Dumnezeu, nu de la om. În fine, apostolul Ioan continuă şi spune că nu numai Duhul şi Fiul vor veni la ucenici, ci şi Tatăl. Tatăl este cel care răspunde cu iubire celui care îl iubeşte pe Fiul său (v. 23) şi va veni să locuiască împreună cu omul. În această relaţie cu Tatăl, omul îşi regăseşte identitatea de fiu, iar această identitate îi este afirmată în lume mereu prin viaţa de comuniune în iubire.

Textul evangheliei supus analizei ne oferă un tablou în care omul este atenţionat cum să nu trăiască în lume şi, în acelaşi timp, arată ce înseamnă cu adevărat viaţa de credinţă în această epocă. Din pricina lucrării jertfitoare a Fiului, lumea nu mai este un teritoriu al ignoranţei şi robiei, ci un loc în care se manifestă viaţa autentică din Dumnezeu, o viaţă a comuniunii interpersonale cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pentru această viaţă există o ancoră eshatologică – locul pregătit de Isus şi direcţia spre care se mişcă istoria – dar şi realismul prezenţei Sfintei Treimi în lume care face posibilă experienţa nouă, a trăirii comunitare a omului.

Iaşi, 5 mai 2010

Apostolul Ioan arată că, deşi Isus ”făcuse atâtea semne înaintea lor”, iudeii tot nu credeau în El. Cum se explică acest mister al necredinţei, această rezistenţă a minţii lor în faţa unor evidenţe atât de clare? Cum este posibil ca, după atâtea minuni, iudeii să aibă ezitări în a vedea în faţa lor dacă nu pe Fiul lui Dumnezeu, măcar pe unul dintre cei mai mari prooroci din istoria lui Israel? Cum de nu au crezut în El, după atâtea mărturii? Reacţiile iudeilor sunt de neînţeles, deoarece ele sfidează logica şi simţul realităţii.

La această atitudine avem o explicaţie, pe care ne-o pune la dispoziţie apostolul Ioan, citând din proorocul Isaia. Astfel, scrie acesta, Dumnezeu „le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima” (vs.40). În Isaia (6:9-10), Dumnezeu rosteşte următoarele cuvinte: „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe! Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.”

Necredinţa iudeilor se explică, aşadar, prin împietrirea (întărirea, îngreuierea) inimii lor. Dar ce se înţelege prin acest termen, „a împietri”, utilizat în mai multe locuri din Scripturi şi tradus uneori prin expresii precum ”a (se) îngrăşa” (Isaia, trad. Septuaginta), „a (se) îngreuia” sau „a (se) învârtoșa”?

Cele mai multe referiri cu privire la împietrire se găsesc în cartea Exodului (7:13, 8:15, 8:32, 9:12, 10:20 etc.). În unele dintre acestea se foloseşte expresia „inima lui Faraon s-a împietrit” (7:13), în altele „Faraon şi-a împietrit inima” (8:15), iar în cea de a treia categorie „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (9:12). Există, după cum se observă, o anume imprecizie sau inconstanţă în utilizare, cauzalitatea fenomenului fiind incertă. Indiferent cum am privi problema, împietrirea, aici, se referă la lipsa de înţelegere sau de înțelepciune şi implicit de ascultare a glasului raţiunii. De asemenea, în prima carte a lui Samuel (6:6), preoţii cer filistinilor să nu-şi împietrească inima precum egiptenii, ci să înapoieze chivotul copiilor lui Israel. Cauza principală, în ambele situaţii, este mândria, orgoliul unor conducători şi popoare. Orgoliul îl împiedică pe Faraon să vadă adevărata soluţie, cea propusă de Moise.

Ideea mândriei, care se află în strânsă legătură cu împietrirea de acest fel, se regăseşte şi într-un alt caz, similar, atunci când Daniel vorbeşte despre Nebucadneţar căruia ”i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie” (Daniel, 5:20). Este vorba despre o încăpățânare, o persistenţă nejustificată raţional, o tratare pătimaşă şi lipsită de claritate a unei probleme. În plan psihologic, se traduce ca o rezistenţă internă, ca o presiune iraţională care nu permite reevaluarea, reinterpretarea, recadrarea cognitivă. În raport cu Dumnezeu, problema este gravă deoarece împiedică lucrarea divină în oameni şi popoare.

Împietrirea se însoţeşte, în unele cazuri, de anumite precizări care clarifică şi mai mult ideea exprimată prin acest termen. Astfel, se vorbeşte despre orbirea ochilor şi astuparea urechilor, atât în Isaia (6:9-10), precum şi în numeroase cazuri din NT, despre care vom vorbi mai încolo. Cu alte cuvinte, la o primă privire, pare că Dumnezeu le-a acoperit iudeilor simţurile duhovniceşti şi le-a întunecat facultatea înţelegerii cuvintelor revelate şi a marilor adevăruri rostite de către Isus. Astfel, aceştia nu au putut pătrunde cu mintea revelaţia divină, nu s-au întors la Dumnezeu ca să fie vindecaţi (Ioan 12:40) şi au ratat şansa mântuirii.

Treptat, tema împietririi se mută de la neamuri spre evrei. Astfel, încă din vremea lui Moise, citim în Deuteronom (29:4), poporul nu avea minte să priceapă, ochi să vadă şi urechi să audă glasul lui Dumnezeu, adică capacitatea de a înţelege semnele şi minunile făcute în mijlocul lor, din momentul dezrobirii de sub puterea egiptenilor. Prin proorocul Isaia, sentinţa adusă de Dumnezeu poporului evreu necredincios capătă şi mai mult contur.

Mai târziu, în Noul Testament, în toate cazurile în care este vorba despre împietrire, ea priveşte exclusiv poporul Israel. Este o trecere dramatică, tragică, a acestui handicap sau boală spirituală de la popoarele care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cărora El nu li s-a revelat, la poporul ales, care a primit Legea. Astfel, în Evanghelia după Marcu apare de două ori tema împietririi inimii, cu referire la lipsa de înţelegere a celor care au asistat la minunea înmulțirii pâinilor (Marcu 6:52, 8:17).  De asemenea, în Evanghelia după Matei (13:14-15) întâlnim acelaşi reproş făcut iudeilor ca şi în textul de faţă.

În Epistola către Romani (11:7-8) şi în 2 Corinteni (3:14), Pavel vorbeşte despre împietrirea inimii ca despre o lucrare a Domnului care are două dimensiuni aparent contradictorii, păcatul sau căderea oamenilor, dar şi voia sau lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul surprinde foarte bine acest fapt în analiza pe care el o face căderii lui Israel şi refuzului multor iudei de a primi evanghelia. Israel a primit de la Dumnezeu „un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.” (Rom 11:7-8). Prin alunecarea lor, continuă Pavel, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor (Rom 11:11), iar dacă nu persistă în necredinţă vor fi mântuiţi (11:23), cum de altfel s-a şi întâmplat cu mulţi dintre ei.

Ce înţelegem, aşadar, prin împietrire? Cine este responsabil şi cum se petrec lucrurile? Dacă privim acest fapt ca fiind doar voia lui Dumnezeu, El Însuşi fiind cauza împietririi inimii omului, intrăm în contradicţie cu două teze mari privind relaţia divinităţii cu omul. Prima contradicţie ar fi că Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este Bunătate şi doreşte binele omului. Dumnezeu nu vrea, şi nici nu este în spiritul Lui, să împiedice venirea unor oameni la credinţă, întunecându-le inima în acest scop. Cea de a doua contradicţie se referă la faptul că, printr-o astfel de intervenţie, Dumnezeu nu ar respecta liberul arbitru al omului, alterând capacitatea sa de alegere.

În realitate, responsabilitatea totală revine omului, iar împietrirea reprezintă puterea legii duhovniceşti aşezată de Dumnezeu în relaţia Sa cu omul. Prin păcatele sale, omul aşează, cum spune Scriptura, un zid între el şi Dumnezeu, o barieră care creează distanţă, taie legătura cu El. Neluminată şi neîncălzită de Duhul Sfânt, inima omului se răceşte, se întăreşte, devine tot mai impenetrabilă luminii dumnezeieşti. Mintea omului se întunecă tot mai mult, căile sale devin tot mai întortocheate şi înțelesuri adânci ale lucrurilor tot mai puțin accesibile.

Partea a doua a textului clarifică înțelesul istoriei cu necredinţa evreilor. Dacă împietrirea este tema în jurul căruia se ordonau celelalte idei exprimate de Ioan în prima parte a textului, acest rol este jucat, în cea de a doua secţiune, de un alt cuvânt, cu foarte multă încărcătură simbolică în gândirea lui Ioan, şi-anume lumina.

Cristos spune: „am venit ca să fiu o lumină în lume” (Ioan 12:46). Ioan scrie că Isus „a strigat şi a zis”, expresie care, în Evanghelii, introduce o sentinţă, o afirmație cu mare greutate. Este de fapt vorba despre o profeţie, Isus fiind aici glasul profetic, glasul lui Dumnezeu auzit prin gura profetului. Ideea de lumină şi adevăr, întruchipată prin prezenţa în lume a Fiului lui Dumnezeu, îi pune pe oameni în faţa unei alegeri fundamentale, a opta între lumină şi întuneric. În faţa omului, Dumnezeu a aşezat binele şi răul, iar omul este obligat la o alegere. Isus spune că misiunea lui în lume nu este de a judeca lumea, ci de a o mântui. El n-a vorbit de la Sine, ci a spus ceea ce Tatăl I-a dat să spună, aşadar Cuvântul adus este cel care judecă. Alegerea făcută de om este însăși judecata sa înaintea lui Dumnezeu.

Fragmentul de faţă face legătura şi cu prologul, deoarece, ca şi la începutul Evangheliei, Isus se prezintă pe Sine ca fiind lumina în lume. Cine crede în El primeşte lumina adevărului şi nu va rămâne în întuneric (Ioan 12:46). Iudeii necredincioşi nu L-au primit pentru că au iubit mai mult lumea, cu ceea ce oferă ea, decât adevărul. Prin patima alipirii de lumea aceasta ei s-au depărtat de adevăr, de adevărata cunoaştere, de lumina divină. Astfel, spune Ioan în prolog, „lumea nu l-a cunoscut, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10-11).

Iaşi, 28 martie 2010